Colivie

umilă și simplă,

cu geamuri și grindă.

o podea de sticlă,

transparentă, nu oglindă.

de-asta nu știam

cât eram tristă.

crezând că e firesc

să mă simt învinsă

și fără să zâmbesc.

ușa larg deschisă

dar nu-ndrăzneam să ies.

dar chiar și-n colivie

vedeam cum aripi cresc.

mă-îmbrăcam în gratii reci

în negru cenușiu,

că eu sunt pasărea care vrea totul

am aflat târziu.

tremurând de frica unui viu infinit

și respirând puțin, atent și chibzuit.

m-am mulțumit cu-n glas nefericit.

și-apoi cu un glas stins

care m-a nimicit.

acum zburdând prin nori

cu sufletul ușor,

am regăsit curajul

de care mi-era dor.

deși nu-l cunoșteam,

trăia mereu în mine

iar eu trăiam cu el

într-o colivie.