Epitaf

Pas după pas Ţărâna de sub noi mucegăieşte Suntem o boală incurabilă A unei mame gravide Dezbrăcată şi învineţită Contorsionată pe un pat de paie umede Într-o încăpere întunecată Bătută şi murmurând "Frunză verde, nu! Cârpă jegoasă în locu-i Din limpede pârâu Aţi creat un şanţ De deversare a propriilor vise Furtuni de nepăsare Păşesc cu chip de om" Ar fi trebuit să avem grijă De ea cu entuziasm Şi adoraţie, ca de-un pui De dragon Ca de-o corabie Cu greu dobândită Ca de un fluier – Singurul pod către Insula pe care Te adăposteşti De cei care te vor aidoma lor Noi doi Tu şi cu mine Privim spre cerul nopţii Să-i răpim privirii tăişul Înfipt în pieptul ei De mâna noastră "Frunză verde, nu! Cârpă jegoasă în locu-i Furtuni de nepăsare Păşesc cu chip de om" Noi doi Tu şi cu mine Privim spre cerul nopţii Să-i răpim privirii tăişul Înfipt în pieptul ei De mâna noastră Mergem cu ochii deschişi spre propriul sfârşit Să fie permanent răul instaurat? Cu fiecare clipă îl consolidăm Fiecare gest al nostru E un cuvânt urât caligrafiat în epitaf.