A venit toamna. Acoperă-mi inima cu ceva

Frunzele ard în țigară deja, acoperă-mă iar cu umbra ta

Beau și-ți scriu ca Nichita, chit că nu ți le mai pot recita

Și orice floare e altă "nu ea", parc-a crescut răchita

A venit toamna, mi-a adus aminte de cearșafuri

Migala cu care le așterneai, doar să fremete apoi sub năravuri

Lună ești plină de zile azi, îmi spargi fereastra, te scurgi pe glafuri

La mine-n pat, din nou să cazi, să mă ții treaz, să-mi furi iar ceasuri

A venit toamna, te-a luat de acasă, ai plecat

Focul arde, casa-i rece, 's-în păcat, nu-s împăcat

Doar chipul tău prelung, iubito, lasă-l aşa cum e rezemat

Între două bătăi ale inimii mele, ritmul ăsta e blestemat

Spune-mi, dacă te-aș prinde într-o zi și ți-aș săruta talpa piciorului

Nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea, de teamă să nu-mi strivești sărutul?

A venit toamna, ți-am rătăcit trupu-ntre gânduri iară

Și orice cui le bagă-ntre scânduri, până când uită că poate zboară

Se face seară, orizontul coboară, oraşu-şi ridică cartierul spre lună

Sunet de fier, de cabluri întinse, umbrele noastre încep să apună

Încet, s-adună în cerc să-mi spună, fantomele mele, cu ce-am greșit

Și coala să cheme cuvinte captive în creioane cu mine ce le-am teșit

Te mâzgălesc din amintiri, las mintea să te țeasă

Și-mi face rău că uit ce-i rău, și-mi ieși tot mai frumoasă

A venit toamna, mă pierd în fum de frunze arse

În rugina din vie ce doru-l învie, când cerul se ține de farse

M-ascund de farisei când încă mai sper, încă am idei

Dar nu mai sperii la anii mei, n-am teamă de ele că n-au temei